Desculț prin pădure

Desculţ, noroi (detaliu)

Anul ăsta a fost foarte ciudat până acu. Pur și simplu circumstanțele au fost de așa natură că o bună parte din timp abia am ieșit din casă, darămite din oraș, adică în natură …

Când locuiești în București asta e și mai semnificativ, pentru că trebuie să faci mulți kilometri până să ai șansa de a gusta un pic de natură, dar mai ales natură încă nesufocată în totalitate de hoardele de oameni bezmetici și fără nici un pic de respect. (adică spus pe șleau: maldărele de gunoaie și mizeria de nedescris lăsată în urmă de aceștia)

Când am început prima dată să merg desculț cu regularitate a fost foarte dificil, multă vreme. Tălpile subțiri, delicate, obișnuite cu încălțările moi și „protectoare” (dar și înghesuitoare), au avut nevoie de timp pentru a se adapta. Am perseverat.

Anii următori, la venirea sezonului cald, a fost din ce în ce mai ușor. Stratul mai gros dse piele care s-a format pe talpă, deși parțial dizolvat peste iarnă, n-a dispărut de tot. An de an a fost din ce în ce mai ușor să reiau acest obicei. Și iarăși am perseverat.

Dacă nu ai făcut asta cu regularitate până acum, ia-o cu „pași” mici. Câte puțin, câte puțin.


Cine încearcă pentru prima oară o plimbare desculț în pădure (și umblă în mod obișnuit încălțat) va avea impresia că calcă pe o suprafață noduroasă și țepoasă. În scurt timp foarte probabil că va renunța, va lua încălțările de rezervă împachetate la pornire sau pur și simplu se oprește disperat și îndurerat.

Cum am zis, cu „pași” mici. Explorează o zonă cu iarbă, de introducere. Abordează o potecă umblată des, cu pământ bătătorit și netezit de trecători. Evită potecile rar umblate, acoperite cu pietriș, sau cu pământ uscat după ploaie, încă nebătătorit la loc. (umed merge, e moale). Să ai la tine măcar o pereche de sandale sau șlapi, de „rezervă” (zic sandale/şlapi pentru că sunt uşor şi compact de împachetat). Evită zonele cu gunoaie. Adesea sunt și cioburi, din păcate. Evită potecile acoperite cu crenguțe și rămăşițe de lemn.

Dacă ajungi ocazional, antrenează-te și pe alte suprafețe (inclusiv de oraș). Dacă ai privilegiul de a putea să faci asta frecvent, parcurge de fiecare dată o distanță un pic mai mare. Poartă încălțări mai rar. Abordează mai multe suprafețe. Perseverează și vei descoperi o nouă lume a senzațiilor de a păși.

Nu te descuraja. Nu se întâmplă nimic de pe o zi pe alta. Dar după vreo lună de mers desculț în mod frecvent vei descoperi (surprins chiar) că îți este mai ușor să abordezi diverse suprafețe și să mergi mult mai mult ca la început.


Recent am avut ocazia, în sfârșit, anul acesta, să fac o primă plimbare la/în pădure. O pădure ceva mai curată, ceva mai departe, că am mai fost acum câteva săptămâni printr-o pădurice de margine de oraș satelit al Bucureștiului, unde printre atâtea gunoaie nu m-aș fi descălțat nici să mă plătești greutatea mea în aur …

Bineînțeles, cum am pus piciorul în pădure am și băgat sandalele într-o pungă și punga în rucsăcel. Poteca destul de curată, mai puțin un segment care mergea la vale, unde era împănată cu pietriș, ceea ce pentru o primă ieșire a făcut drumul să devină dificil.

Dar marea dificultate și motivul pentru care întreaga plimbare a fost o experiență deloc plăcută au fost ȚÂNȚARII. A tot plouat recent, dar de câteva zile se făcuse soare. În pădure însă roiau. De jur împrejur se învârteau și dădeau să se așeze pe noi, să ne sugă! Dar cel mai sinistru era un zumzet continuu care se auzea de deasupra, printre copaci. Ca în desenele animate unde ai deranjat stupul de albine și venea roiul.

Așa că a trebuit să mergem la pas alert, o experiență deloc preferabilă (sau recomandată) pentru o primă plimbare … desculț. Dar asta e, am intrat în horă, acum trebuie să joc. Fiindcă anii trecuți am umblat, o bună parte din sezonul cald, predominant desculț, simțeam că pot să mă descurc. Și zău că nu m-aș fi oprit să scot sandalele și să le încalț pentru că m-ar fi mâncat de viu țânțarii. Era în jur de ora 3, credeam că țânțarii vor ieși în forță abia mai spre seară, însă ei aveau alte planuri.

Dar am perseverat și am traversat pădurea, care dădea într-o margine de oraș (nu Bucureşti). În loc să fie o plimbare pe îndelete, să savurez pădurea, a fost o cursă la trap întins …

Revenit în oraș am apelat din nou la sandale datorită asfaltului mult prea fierbinte. Asta e, sunt practic, nu absurd. În pădure, chiar şi cu zumzetul, m-am descurcat. Aici …

Și am avut drum destul de lung prin oraș, dar la întoarcere am zis că hai să încercăm din nou pădurea. Era spre seară. Dacă tăbărau din nou țânțarii așa pe noi, făceam ocol și mergeam pe la marginea pădurii. Un pic mai lung, dar na.

Nu pot zice că au dispărut cu totul, că aș minți. Dar zumzetul nu mai era și numărul „atacatorilor” s-a redus semnificativ. Așa că am continuat din nou prin pădure, că drumul era mai direct şi mai scurt.

Desigur, cum am intrat în pădure și am depășit urmele civilizației din apropierea lizierei, profitând de cum s-au rărit şi țânțarii, am scos repede sandalele și le-am băgat în pungă/rucsăcel. Făcusem drum lung deja și clar mă resimțeam, nu doar după prima parte de aproape alergat prin pădure, dar și restul drumului, nu tocmai scurt.

Pernuțele mele erau deja sensibile (deh, și eu m-am apucat dintr-o dată să trag zdravăn de ele …) dar nu m-am lăsat. În afară de o scurtă porțiune cu pietriș care chiar a fost dificilă acuma, cu restul m-am descurcat.

Și sunt mândru și bucuros că am reușit!